Măriri de salarii într-o perioadă de recesiune, cu o problemă a şomajului tot mai accentuată!

Mi-am propus impactul șomajului asupra societății, văzând-o ca pe o problemă socială destul de comună în contextul crizei economice. Rata șomajului constituie la fel de bine și un factor determinant al creșterii economice al unei societăți cu atât mai mult cu cât teoretic, o societate este mai dezvoltată, atunci când raportat la rata șomajului, foarte puțini nu vor avea loc de muncă. Așadar, vorbim de o problemă socială comună tuturor societăților, care pe de o parte poate fi văzută ca pe un stimulent în vederea dezvoltării personale mai ales prin politicile statelor de reintegrare a acestora pe piața muncii, dar și pe o problemă în contextul în care lipsa locului de muncă constituie o adevărată problemă în menținerea propriului trai și mai ales în în întemeierea unei familii și oferirea membrilor acesteia un trai decent. Neintrând în probleme de ordin economic, doresc să precizez, ca și factor economic, faptul că rata șomajului constituie în același timp și un factor decident în nivelul veniturilor personale, în sensul că, veniturile vor fi mai mici cu cât rata șomajului va fi mai mică, și invers. Împortant este să analizăm problema în sine și mai puțin efectele acesteia, pentru a putea enunța adevărate soluții. În acest fel vom aborda problema șomajului ca și fenomen social mai mult dinntr-o perspectivă empirică și obiectivă în același timp. Deci, pe analiza cât mai exactă a problemei șomajului, îmi voi apleca atenția asupra României în analiza pe care o voi efectua.

Vorbim așadar de șomaj ca o problemă socială și aș adăuga și politică în același timp. Socială pentru că este întradevăr o problemă ce afectează atât pe individ ca și membru al societății cât și societatea în procesul ei de dezvoltare. Acestea fiind precizate, ce înseamnă mai exact, sau prin ce se caracterizează această problemă. Ca și definire, șomajul este un dezechilibru al pieței muncii la nivel național, un excedent al ofertei față de cererea de muncă. O definiție pe căt de simplă pe atât de elocventă. Mai putem defini șomajul drept totalitatea indivizilor care, deși apți de muncă nu se pot încadra pe piața muncii. Am specificat cei apți de muncă, deoarece, cei invalizi sau cei care urmează cursuri atât preuniversitare cât și universitate nu pot fi introduși în aceeași categorie. De menționat este faptul că vârsta celor activi, a șomerilor, este cuprinsă între 26 si 65 de ani ( în funcție de domeniul în care activează și care reglementează vârsta de pensionare).
Natura problemei este însuși lipsa ocupației pe de o parte, și lipsa veniturilor pe de altă parte, fapt ce conduce în majoritatea cazurilor la încălcarea legii și o creștere a infracționalității. Așadar, șomajul nu este numai o problemă socială cât și o problemă cauzatoare a unor fenomene care pot duce la disfuncții în cadrul societății. Desigur putem privi șomajul ca și pe o lipsă de pregătire a pretendenților la ocuparea unui loc de muncă. Însă principala natură a problemei șomajului, cel puțin în România, țară pe care am ales-o ca și studiu de caz, este formată din mai multe elemente indirecte, cum ar fi : birocrația, evaziunea fiscală din care reies statistici eronate, subdezvoltarea economică, numărul mare de absolvenți la nivel anual, infrastructura precară care nu favorizează mediul de afaceri, corupția și politizarea, și lista poate continua. Am enumerat doar cei mai importanți factori ai naturii șomajului. Conform legii din România, datată din anul 1992, se numește șomer, persoana care nu își găsește loc de muncă în domeniul în care a studiat. Vorbim așadar de o prevedere invechită care trebuie așadar revizuită în conformitate cu legislația europeană, la care începem să ne raportăm din ce în ce mai mult.

În contextul actual, putem pune aproape orice problemă social politică pe seama crizei economice. Întradevăr putem vorbi de criza economică ca și fundament actual în România, dar nu putem pune totul pe seama acesteia, deoarece de-a lungul timpului putem găsi numeroase cauze, care odată cu curza economică s-a amplificat. Deci putem distinge ca și cauze principale ale șomajului următoarele :
- Subdezvoltarea economică, sau creșterea foarte lentă a acesteia, care nu oferă cadrul specific dezvoltării personale prin afirmarea valorilor învățate și asumate în timpul formării profesionale.
- Competiția de pe piața muncii. În contextul în care din ce în ce mai mulți tineri ies anual de pe băncile universităților, atât ca și licențiați cât și ca masteranzi și doctoranzi, insuficiența locurilor de muncă ridică o problemă serioasă care îi plasează pe majoritatea dintre aceștia în zona neactivă a pieței de muncă, fiind totuși apți de muncă și în același timp bine pregătiți.
- Inexistența investitorilor datorată de infrastructura precară. Mergând pe principiul unei minime investiții cu un profit maxim obținut, nici un investitor nu va investi într-o regiune unde va trebui să investească doar de dragul de a crea locuri de muncă.
- Programele de integrare a șomerilor slab mediatizate. Informarea cetățenilor nu are loc în timp real, iar majoritatea somerilor pierd oportunități reale de ocupare a forței de muncă. Apare în acest context problema politizării, sau a acordării posturilor de muncă, pe culoare politică.

După cum spuneam, putem găsi și explica mult mai mulți factori ai existenței șomajului, însă existând riscul să mă abat de la subiect. Deci putem concluziona că aceștia sunt factorii actuali, reali cu care se confruntă autoritățile statului Român în ceea ce privește problematica șomajului.

Desigur, statul are un cuvânt mare de spus în ceea ce privește elaborarea politicilor care să aducă rezolvare la această problemă. În acest sens distingem două tipuri de politici duse de acesta în acest sens, și anume o politică activă și una pasivă.
Politica pasivă este legată mai mult de ajutorul pe care îl primesc șomerii din partea statului, în România cunoscută ca și indemnizație de somaj. În acest fel însă se măresc cheltuielile statului, deci deficitul bugetar și datoria publică, fapt ce constituie o sursă inflaționistă destul de puternică, având în vedere că deficitul bugetar se acoperă sporind de regulă oferta de bani, măsură cu efect inflaționist direct. Al doilea tip de politică, și anume politica activă se referă la intervenționismul statului pe piața forței de muncă. Astfel la nivelul României distingem trei mari politici de combatere a șomajului, și anume :
- Efortul depus de autorităile statului de a media relația dintre angajat și angajator. În acest caz avem ca exemplu buna funcționare a Biroului pentru Ocuparea Forței de muncă
- Cursurile de respecializare oferite gratuit de stat în ideea că se vor ocupa celelalte domenii vacante.
- Intervenționismul statului prin crearea locurilor de muncă în domenii de producție, sau prin acordarea de subvenții micilor întreprinzatori, ca mai apoi aceștia să își dezvolte afacerile, și ca măsură concretă a acestui lucru să facă angajări.
Dat fiind faptul că aceste programe operaționale dacă le putem spune așa funcționează, acestea nu și-au atins încă scopul scontat, numărul șomerilor fiint încă la fel de mare. În momentul actual conform ultimelor statistici rata șomajului atinge un procent de 7,3% din cei activi.

Vorbind concret, măsurile anti șomaj prezentate mai sus nu au tocmai efectul scontat. Putem identifica o serie de factori, însă ar fi mai important să îmi centrez atenția în găsirea unei soluții viabile în ceea ce privește nu numai decât eliminarea problemei, ci mai degrabă ameliorarea acesteia în cadrul societății. După cum precizam, grupul țintă îl reprezintă persoanele apte de muncă, care nu si-au gasit un loc de muncă. Pentru găsirea unei soluții optime trebuie să ne referim atât la cauzele individuale cât și la cele colective, care stau la baza problemei. Printre cauzele individuale, putem evidenția pe de o parte atât competitivitatea, iar pe de altă parte slaba pregătire, în funcție la ce ne raportăm. Cauzele colective ale problemei, pe care ne vom concentra mai mult atenția sunt constituite de însuți factorii instituționali meniți să dea o soluție problemei.
Instituțiile statului, menite să coaguleze resursele și să ofere un cadru optim al rezolvării problemei nu își fac întocmai simțită prezența dacă e sa ne raportăm la numărul mare de șomeri la momentul actual. O altă problemă demnă de menționat este faptul că statisticile nu sunt tocmai elocvente, deoarece acestea prezintă ca număr de șomeri doar pe cei care primesc din partea statului indemnizația de șomaj, deci numărul șomerilor este unul cu mult mai mare, și în același timp mai îngrijorător dect ne-am fi așteptat
Un asemenea program operațional, cum este cel de recalificare, este unul binevenit din punctul de vedere al scopurilor, obiectivelor și intervențiilor propuse în proiectul propus de Parlamentul României. Dar după cum știm, practica nu se econfundă cu realitatea, iar în acest sens ar fi binevenite o serie de modificări, nu la nivel juridic ci la nivel de percepție și aplicare. Marea problemă a unui astfel de program o constituie modul de informare, sau mai precis viteza cu care informația ajunge la cel vizat de program, și felu cum acesta este îndrumat să o fructifice. Așadar putem vorbi de două nivele care trebuie schimbate pentru o mai bună funcționare, și anume, felul cum circulă informația și felul cum este aceasta percepută.

Vorbind de exemplul de mai sus legat de recalificarea în domeniul muncii, putem atrage atenția asupra unui lucru, și anume acela al nerespectării unui drept fundamental, dreptul la liberă alegere, în contextul în care, pentru a obține un loc de muncă ești nevoit să prestezi o muncă pe care nu vrei sa o prestezi pentru ați câștiga existența. Dar putem vedea acest lucru, atât ca pe o nerespectare a drepturilor, cât ca și pe un lucru esențialmente necesar. Consider că în acest caz, și anume acela al câștigării existenței putem vorbi de încălcare a valorilor profesionale datorate nu atât de intervenția statului, cât de contextul economic. Vorbind de contextul actual, rațiunile economice vor întrece fără dar și poate convingerile morale și profesionale

Am abordat așadar o temă de actualitate, o temă picantă când vine vorba de găsirea soluțiilor pentru rezolvarea problemelor. Deși foarte succint, am încercat să prezint câțiva factori favorizanți ai șomajului, câteva probleme operaționale, dar în același timp dând lucrării o tentă empirică și obiectivă în același timp. Vorbim de o somaj ca o problemă socială, în contextul în care Europa, ca și putere economică globală trece printr-un regres economic cu numeroase probleme și uneori fără soluții. Totuși nu trebuie să ignorăm faptul că somajul nu este o problemă de actualitate al statelor națiune și nici nu va deveni o problemă rezolvată datorită atât jocului politic, cât și inconstanței economiei globale.
Putem așadar transforma problema șomajului într-o dezbatere pe termen lung, dezbatere supusă atât opiniei publice cât și mai ales actorilor economic, și nu în ultimul rând guvernelor.

Corupția în administrația publică. O modă politico administrativă

„ Atunci când doi oameni cooperează pentru a rostogoli o piatră , pe care niciunul nu ar putea să o miște singur , au apărut rudimentele administrației. Această acțiune simplă are cele două caracteristici de bază ale ceea ce s-a numit ulterior administrație. Există un scop – mutarea pietrei , și o acțiune comună – mai multe persoane care iși unesc puterile pentru a îndeplini ceva ce nu s-ar fi putut face fără o astfel de combinație. În sensul cel mai larg administrația publică poate fi definită ca activitatea unui grup pentru indeplinirea unor scopuri comune. ” Am definit administrația ca fiind un conportament de grup cu ajutorul cooperării. De asemenea , termenul de administrație este folosit într-un sens mai restrâns pentru a se referi la acele „ modele de comportament comune multor tipuri de grupuri care cooperează și nu depind nici de scopurile specifice pentru care cooperează , nici de metodele tehnologice specifice pe care le folosesc pentru îndeplinirea scopurilor.” Altfel spus , exemplificând după modelul de mai sus , putem spune că separat cei doi indivizi puteau găsi alte metode de a muta piatra fără să aibă o colaborare. În altă ordine de idei , mediul cel mai propice este cel democratic, aflat în continuă schimbare și după cum spunea si Robert Dahl „ Indiferent de forma pe care o va lua , democrația succesorilor noștri , nu va fi , și nici nu poate fi democrația predecesorilor noștri ” . Întradevăr , felul cum evoluează democrația influiențează și felul cum funcționează administrația publică , iar felul cum funcționează administrația publică se răsfrânge într-un mod de viață. Legat de acest lucru transparența din administrația publică reprezintă cea mai arzătoare problemă cu care se confruntă cetățenii la adresa acesteia. Asemănări conform cărora „ aparatul administrativ este mai mult decât o simplă unealtă a guvernanților ” sau faptul că „ administrarea constă în utilizarea chibzuită , raională și eficentă a resurselor umane , materiale și financiare disponibile la un moment dat , în scopul obținerii unor rezultate maxime cu eforturi minime ” aduc în prim plan importanța transparenței decizionale , și mai mult decât atat asigură succesul guvernării.
” Fiind stat membru al Uniunii Europene , inevitabil ne vom raporta la acest lucru. La nivelul altor țări transparența decizională este reglementată diferit , în funcție de sistemul legislativ specific. Astfel există state precum Ungaria a căror Constituție conține prevederi explicite în acest sens. În altele , cum este și cazul Poloniei , ele sunt incluse în legea accesului la informațiile de interes public. În Franța , participarea cetățenilor la procesul de luare a deciziilor a fost întărită prin prevederi specifice privind accesul la deliberările consiliilor municipale. Marea Britanie nu are o lege specială privind transparența procesului decizional la nivel central , ci numai la nivel local. ” Nu putem uita nici de tările în curs de democratizare, cum este si cazul Republicii Moldova , manifestă un interes particular pentru reglementarea prin lege speciale a participării cetățenilor la procesul de luare a deciziilor , deși de multe ori acesta este pur formal. Deși se pretinde și chiar începe să devină un stat democratic , transparența decizională ocupă încă un loc pe agenda politică guvernamentală , fiind din punctul meu de vedere un impediment major în evoluția democratică pe care și-o doresc.
În România Transparența decizională este redată prin legea 52/2003 privind transparența decizinală în administrația publică , care urmărește atât informarea cetățenilor cu privire la deciziile luate cât și informarea și atragerea lor la dezbaterile publice cu privire la deciziile ce vor fi luate. Conform textului de lege , legea are drept scop atât „ să sporească gradul de responsabilitate a administrației publice față de cetățean , ca beneficiar al deciziei administrative” , cât si „ să stimuleze participarea activă a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor administrative și în procesul de elaborare a actelor normative ” și nu în ultimul rând „ să sporească gradul de transarență la nivelul întregii administrații publice.” Putem observa că textul de lege are cele mai nobile intenții de transparență la nivelul deciziilor , dar apare inevitabil întrebarea care este în același timp și o afirmație : Care dintre aceste lucruri sunt respectate și care ar fi motivul principal pentru care în practică această lege nu este respectată în totalitate? Ei bine , răspunsul la o asemenea întrebare poate trece granițele cunoștințelor noastre în sensul că în ultimul timp s-au dezvoltat anumite practici de „ înșelătorii legale pe bani publici” din partea statului cu cauze foarte obscurate de nevoia guvernanilor pentru a deține puterea și a o folosi mai mult sau mai puțin în scopuri proprii. „ Din totalul actelor normative emise în România , majoritatea covârșitoare sunt creația puterii executive. Dincolo de normele emise direct de guvern prin intermediul ordonanțelor și a ordonanțelor de urgență , marea majoritate a legilor adoptate de parlament sunt inițiate de guvern , fiind redactate în cadrul instituțiilot administrației publice (...) Tot acest corp de legislație apare și este frecvent modificat fără implicarea celor interesați ” Chiar și luând în considerare vechimea textului citat , maniera în care s-au emis ordonanțe s-au s-au emis legi , se pare că a rămas la fel ca la nivelul anului 2002. Așadar , legea transparenței rămâne în românia un bun pe care cetățenii încă nu știu sau nu își doresc să il valorifice.
Putem privi problematica corupției din mai multe de vedere , însă cel mai important ar fi să tratăm pe scurt corupția ca și „moștenire” a sistemului Ceaușist. Este iportantă o asemenea analiză , deoarece la fel cum spunea si George Santayana „ cine nu-și cunoaște trecutul , este condamnat sa-l repete ”. „ Asumarea răspunderii pentru crimele trecutului constituie unui dintre cele mai dificile momente ale trecerii de la dictatură la democrație deoarece este determinată nu numi de factori obiectivi ci și emoționali ” spunea cunoscutul Ion Mihai Pacepa într-una din scriirele sale. Corupția guvenamentală de astăzi poate fi considerată drept moștenirea sistemului comunist , într-o Românie în care era cenzurată orice fel de exprimare liberă și disimulate toate canalele prin care erau luate deciziile publice.
După cum am văzut , administrația publică înseamnă pe scurt unirea forțelor pentru realizarea binelui colectiv , și de aici apare inevitabila întrebare : Ce reprezintă corupția în acest proces , și cum poate aceasta să destabilizeze corecta funcționare a acesteia? ”. În primul rând ar fi firesc să definim fenomenul de corupție , dar luând în considerare că „ există o dilemă continuă referitoare la cum conceptualizăm definim și comparăm conceptul corupției între culturi de-a lungul istoriei ” . Pe înțelesul tuturor , după cum aș defini eu acest fenomen , corupția este „ înfruptarea ” cu o bucățică din banii publici a funcționarului public în scopuri personale. Deși foarte bine explicitată în codul penal , mai ales odată cu intrarea României în Uniunea Europeană , „ până în acest moment , legislația penală română nu conține o reglementare care să incrimineze corupția sau să definească acest concept. ” Totuși , putem defini corupția ca „ o formă de abuz de încredere , în general unul care implică puterea publică , în scopul obținerii unor beneficii private ce deseori , dar în nici un caz întotdeauna , iau forma banilor .” Trecând peste delimitare si definire conceptuală , mai important ar fi însă de remarcat care sunt motivele care împing funcționarii publici spre corupție.
În viața publică , corupția apare mai ales în cateva sectoare , indiferent de structura politică sau de nivelul de dezvoltare socială sau economică al unei țări. În general , este probabil ca actele de corupție să apară acolo unde sectorul public și cel privat se întâlnesc și , în special , acolo unde o responsabilitate directă legată de furnizarea unui anume serviciu sau de aplicarea unor reguli ori a unor obligaii financiare. Printre acestea se numără de exemplu achizițiile de acordare a licențelor , a autorizațiilor de import sau export , realocarea terenurilor și colectarea veniturilor sub formă de impozite sau taxe vamale.s.a „ Factorii determinanți care generează și favorizează criminalitatea administrativă , îndeosebi corupția sunt :
- Lipsa unor principii morale adânc implementate în conștiința indivizilor , precum și atenuarea sentimentului de teamă față de răspunderea în fața organelor abilitate.
- Negarea ordinii sociale și a legilor
- Lipsa de reacție promptă a opiniei publice , prevalarea intereselor egoiste , a liniștii și confortului propriu.
- Înregistrarea funcționarilor publici în partidele aflate la guvernare și compromisul ilicit în planul activităților de administrație publică
- Înființarea a numeroase „ organe de control ” generatoare de birocrație și corupție
- Încălcarea principiului separației puterilor în stat prin implicarea înalților funcționari publici în activitatea jurisdicțională etc.”
Bineînțeles că lista cauzelor corupției din administrația locală poate continua , însă putem defini ca fiind reprezentativi acești factori generatori ai fenomenului. În contextul globalizării putem considera corupția nu numai o cauză ci și un efect al liberalizării economice incomplete , neuniforme sau ineficiente , iar statul este privit îndeosebi prin prisma gradului în care facilitează sau împiedică procesele pieței. Astăzi , în contextul dezvoltării economice , și mai nou din 2008 de criza economică , cand ne referim la cazuri de corupție , primul lucru care ne va veni în minte va fi darea de mită.
În viziunea unor autori precum Michael Johnston corupția reprezintă „ o cale prin care elitele pot sa-și construiască susținerea politică în cadrul societății și să găsească mijloace de menținere a colaborării atât în parlament cât și în administrație. Este un mod prin care oamenii de afaceri și investitorii pot depăși rapid problemele birocratice.” Ar fi probabil , un aspect nobil al fenomenului corupției , dar pe de altă parte cel mai util ar fi debirocratizarea administrației publice ca și măsură anticorupție.
Ca și măsuri anti-corupție am putea distinge , selectarea „ agentilor ” , a celor care trebuie să sancționeze actele de corupție , „ schimbarea recompenselor și a penalităților ” în ideea că nu vor fi motivați să facă acest lucru atâta timp cât nu sunt motivați financiar iar cei care fac acte de corupție se gândesc că pedeapsa este mult prea mică , „ strângerea de informații ” cu ajutorul cărora se poate informa opinia publică cu privire la felul cum să prevină corupția , „schimbarea atitudinii privind corupția” în sensul că în acest fel se va ridica pragul în care funcționarul public va accepta mita , prin responsabilitate si educație și nu în ultimul rând „eliminarea unor programe publice” care funcționează prost și sunt mai degrabă surse generatoare de corupție pentru funcinarul public.

Cu ochii la proteste , cu gândul la poetul național Mihai Eminescu

Născut la Botoșani la 15 ian. 1850, Mihai Eminescu și-a trăit copilaria pană la vârsta de 8 ani în proximitatea Botoșanilor, în localitatea Ipotești, fiind apoi dat la acea varstă la o școală din Cernăuti avându-l ca profesor pe Aron Pumnul. Acesta din urmă îi dezvăluie poetului tainele limbii române și trezește în el spiritual naționalist. Iată deci, și o altă dimensiune fundamentală a operei lui Eminescu,o parte mai puțin cunoscută a activității lui, opera sa filozofică și politică, bună parte a acesteia fiind publicată pe parcursul carierei sale de ziarist.
Înainte de a merge la studii în străinatate, Mihai Eminescu a cunoscut toate provinciile românești. O curiozitate de copil inteligent și entuziast îl conducea spre cunoașterea problemelor de viața. Eminescu de copil cugeta asupra împrejurărilor nostre de viața, de copil își hotărăște atitudinea lui politică "Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş pân- în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d....Este în realitate nimic mai mult , nimic mai puţin, decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari . Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de - a rămânea în par- tea poporului istoric din care însumi fac parte şi în contra păturei superpuse de venetici".
Odată rupt de țărișoara lui, Eminescu merge la studii în Viena (1869-1872) unde își va dezvolta ființa sa morală el fiind un naționalist, tradiționalist și conservator. La adunări neaga cu vehemență cosmopolitismul și vom observa un Eminescu împotriva liberalilor germani, așa cum apoi avea să fie împotriva liberalilor din România. De la Viena va studia din 1872 pana în 1874 în Germania- Berlin având ca și convingeri : spiritul public la noi trebuie schimbat , aratandu-se în mod teoretic că nu există îndreptățiri pentru a primi instituții străine. Ca persoană publică, el a militat pentru unirea tuturor românilor, pentru moralitate și bun simț, criticând asupru corupții, lichelele, incompetenții și trădătorii din viața politică și nu numai.
Este evident că pentru mulți oameni din actuala “elita” politică sau culturală, contaminați de virusul “corectitudinii poltice” strigătul: “Cine-a indrăgit strainii/mânca-i-ar inima câinii”, al lui Eminescu nu sună tocmai bine!!!
Revenind în țară, Eminescu ocupă postul de revizor școlar și intră în contact nemijlocit cu cercul Junimei, adoptând ideile politice ale grupului junimist, care avea să se transforme
în partid conservator. Fiind dat afară va ocupa postul de redactor la foaia Curierul de Iași unde scrie numeroase pagini de critică dramatică, istorie națională, politică internă și externa. În octombrie 1877 va ajunge la București unde va ocupa postul de redactor al ziarului conservator Timpul unde are ocazia să-și dezvolte doctrina conservatoare.


Eminescu – gânditorul politic

In Octombrie 1877, Eminescu vine la Bucureşti, ca redactor al ziarului conservator Timpul , la care muncete timp de şase ani, expunându – şi părerile sale şi desvoltând doctrina conservatoare. Aici, putem deduce că nu a ajuns doar datorită talentului său de scriitor ci şi din nevoia conservatorilor de a concura în faţa publicului cu ziarele liberale, văzând în Eminescu redactorul perfect pentru dispute de ordin politic.
Partidul Conservator a trebuit să-şi fixeze o menire reală în România de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. Alături de Partidul Naţional Liberal, conservatorii trebuiau să constituie un instrument al modernizării ţării. Mihai Eminescu, marele nostru poet, a fost prin formaţie un tradiţionalist, un conservator. Format în mediul junimist, va publica numeroase articole în ziarele conservatoare şi va intra în polemică cu autorii din ziarele de nuanţă liberală. Referindu-se la momentul constituirii grupărilor politice din România, Mihai Eminescu preciza că de un partid “conservator”, ca şi şi de unul “roşu” nu se poate vorbi în România decât după 1859. Până atunci, fuseseră idei conservatoarea, idei progresiste, idei revoluţionare şi oameni care le reprezentaseră mai mult sau mai puţin .
Aceste idei au început să se grupeze şi să se disciplineze numai după ce convenţia de la 1858 a admis, cel puţin în teorie, ca guvernele să reprezinte majoritatea ţării legale şi a invitat diferitele idei de a se formula pentru lupta legală şi diferitele personalităţi a se grupa în partide. Eminescu susţinea că înaintea implementării unui sistem constituţional nu au fost partide politice în România. Au fost idei politice, au existat fără îndoială şi grupări politice, dar nu şi partide. Pentru el, un partid politic era o grupare a unui oarecare număr de oameni politici făcând parte dintr-o adunare legiuitoare care se conduce de aceleaşi idei şi care caută a obţine majoritatea şi în numele acelei majorităţi pune în practică teoriile politice . Astfel, pentru a exista un partid politic trebuie să existe, automat, şi un parlament şi admiţând principiul reprezentativ, majoritatea din adunarea legiuitoare are dreptul să indice Coroanei pe şefii săi pentru a forma guvernul constituţional. Eminescu exprima mai mult sau mai puţin o concepţie comună a epocii: partidul apărea ca un element anexă al regimul constituţional, ca o creaţie a acestuia şi nu ca un element el însuşi creator .
Conservatorii, care doreau în epocă o medernizare treptată, îi păreau lui Eminescu mai ancoraţi în realităţile timpului. Ideile lor încercau să păstreze şi să cultive tradiţia. Precum gazetarul Eminescu, liderii conservatori se declarau împotriva cosmopolitismului. Astfel, îl găsim şi pe Eminescu rezervat, undeori chiar ostil faţă de valorile occidentale. El visa la o civilizaţie românească pură, neatinsă de relele strine şi cu atât mai puţin de prezenţa efectivă a străinilor .
Totuşi, ştim că ideile despre progresul lent şi măsurat, au fost preluate în epocă de la marii porprietari de pământuri, proveniţi din familiile boiereşti, cărora nu le convenea pierderea influenţei economice şi apoi nuanţate de liderii conservatorilor. Ori nu putem imputa lui Eminescu o asemenea gândire. Tocmai din gândirea sa naţionalistă şi din dragostea sa pentru ţăranul român, din cauza respingerii factorilor externi, ajunge să dispreţuiască foarte mult evreii şi grecii, pe care îi considera popoare neproductive, care trăiau exclusiv din comerţ. Pentru Eminescu productivi erau ţăranii, meşteşugarii, dar nu negustorii, cârciumarii, cămătarii, care trăiau exclusiv pe spinarea celorlalţi. Eminescu este un apărător al vechilor stări de lucruri, al armoniei sociale pe care o admira în trecutul Principatelor Române, dar pe care o considera fărâmiţată în epoca sa. De aici ar putea pleca şi acuzaţiile de antisemitism aduse lui Eminescu, el acceptându-i pe evrei doar în eventualitatea adaptării lor la societatea românească.
Un interes al patriei pentru rîntregire a neamului, pentru tot ceea ce putea să însemne frate român, putem considera că a venit tot de la Eminescu, pentru că el a fost cel dintâi ce a dorit mai mult ca nimeni unirea cu toţi românii din afara graniţelor. Poate nimeni nu a abordat mai bine problemele aromânilor decât Eminescu. Ziaristul Eminescu a fost competent şi informat în ceea ce îi priveşte pe aceştia şi a încercat să ofere soluţii pentru a-i ajuta. Ascris numeroase articole în care a criticat procesul de deznaţionalizare la care erau supuşi aromânii de către biserica grecească .
Autorităţile Vechiului Regat subvenţionau învăţământul şi cultul aromânilor, dar sprijinul acesta nu putea să oprească porcesul de deznaţionalizare.
Pe lângă situaţia aromânilor, Eminescu a fost foarte interesat şi de românii din Transilvania, care, ortodocşi fiind, se vedeau sub stăpânire Catolică, intrând într-un proces de deznaţionalizare.
În concluzie, Mihai Eminescu nu a fost doar un scriitor naţionalist şi conservator, ci şi un simbol al acestei ţări. Scrierile sale au format apoi obiectul unor discuţii perpetue pe plan social, cultural şi politic. Pe drept, a devenit un mit, deşi multe din ideiile sale erau contestate.

Val de nemulțumiri în toată țara

Ultimele două zile au fost adevărate dovezi ale „ puterii ” rețelelor de socializare. Cum era de așteptat au apărut mai ales pe facebook , semne de solidaritate atât cu dr Raed Arafat cât și nemulțumiri cu privire la reforma în domeniul sănătății. „La Bucureşti, dar şi în marile oraşe din ţară, au loc, pentru a doua zi consecutiv mitinguri antiprezidenţiale şi de susţinere a lui Raed Arafat. Aproape 200 de oameni s-au adunat, sâmbătă, pentru a doua zi în Capitală la un protest care a început ca o mişcare de solidaritate faţă de medicul Raed Arafat şi nemulţumire faţă de noul proiect al legii sănătăţii şi care rapid le-a amintit toate problemele, plecând de la pensiile şi salariile mici.„ citează Mediafax.
Mai mult protestele par a fi doar la început deoarece Duminică 15 ianuarie 2012 , o zi cu o mare încarcătură culturală dată de 162 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu , începând cu ora 12:00 va avea loc un protest similar , în solidaritate cu SMURD Iași. Protestul va avea loc în Piața Unirii , unde s-a scris istoria Iașului , recunoscută neoficial și sub numele de capitala Moldovei.
„Aceste proteste vor avea loc în mod pașnic , în conformitate cu legea în viguare. La această manifestație sunt așteptați toți cei care nu susțin privatizarea SMURD” , după cum am citit în comunicatele de presă emise de organizatori.

Identitate națională vs identitate europeană . Europenizarea

Identitatea națională în cadrul Uniunii Europene devine o dezbatere din ce în ce mai intens mediatizată în spațiul european , acum mai mult ca niciodată de la înființarea CECO , actuala UE. Necisitatea analizării noii identități europene este cu ctât mai mare cu cât Uniunea Europeană se manifestă ca un intreg la nivel european , ca o entitate care are atât rol interguvernamental cât si suprastatal , de aceea trebuie delimitat clar cât de mult aceasta înstituție intervine asupra naționalismului și a statului-națiune. În celebra sa lucrare „ Rațiunea națiunilor ” Pierre Manent afirmă că : „ În zilele noastre , suntem cu toții , cel puțin în Europa , mânați de ideea – care e și un sentiment , și chiar o pasiune – potrivit căreia oamenirea se îndreaptă catre necesara sa unificare „ sentimentul asemănătorului ” în care Tocqueville vedea afectul principal al omului tipic democrațiilor , a devenit pasiunea asemănarii (...) Ni se cere să îl vedem pe celălalt ca pe același ” Tocmai acest lucru îmi propun să analizez prin acest articol , și anume prin ce se formează identitatea Europeană și mai ales dacă ea exista ca atare , pentru că după cum bine știm există păreri pro și contra acestei idei.
De asemeni putem vorbi de o identitate europeană în formare încă din timpul coloniilor Marii Britanii , însă voi încerca să fac abstracție de acest lucru , încercând să analizez doar evoluția naționalismelor , dar mai mult decât atât , formarea după cum spuneam a unei identități europene. Gândindu-ne la un argument negativ în acest sens potrivit căruia ” puține dintre statele membre ale UE sunt omogene din punct de vedere cultural și nu există o rasă europeană și nu numai că nu există o cultură dominantă , dar majoritatea europenilor se înfioară pe bună dreptate la gândul că identitățile lor separate ar putea fi subordonate unui fel de eurocultură omogenizată” putem afirma fără să greșim că din punct de vedere teoretic identitatea europeană suferă la capitolul omogenitate culturală ceea ce aduce în discuție o anumită impunere a acesteia. Tot în aceeași lucrare Pierre Manent afirmă că „ ne refugiem într-o idee confuză a unității umane, o unintate iminentă care ar urma să rezolve , datorită unei necesități interne , problema ordinii umane pe care nu mai știm cum s-o formulăm. ”
Totuși trebuie să recunoaștem faptul că Uniunea Europeană ne oferă alt cadru de înțelegere al identității europene decât cel înteles de cadrul statului-naține , și anume acela conform căruia ” europenizarea în discursul modern se referă la instituirea unei comunități europene ca și entitate suprastatală. ” Se referă mai mult la formarea unei identități prin intermediul unei entități care să controleze statele membre , nu prin tradiție și cultură comună , ci prin intermediul legilor și al deciziilor luate la nivel colectiv. Consider că se cuvine să vorbim de o așa zisă europenizare odată cu tratatul de la Maastricht și schimbarea denumirii Comunității Europene în Uniunea Europeană , cât și valurile de extindere care au avut loc în 2004 și respectiv 2007. Acesta este un punct bun de delimitare a formării identității europene deoarece : „ Tratatul de la Maastricht introduce cetățenia europeană , care se adaugă cetățeniei naționale , fără să o înlociuască (...) , introduce principiul de subsidiaritate , potrivit căruia deciziile trebuiesc să fie luate la nivelul cel mai apropiat de cetățean ” Astfel găsim un oarecare punct de plecare al formării unei identități comune , reflectate prin reguli și legi comune. Numeroasele tratate realizate la nivelul Uniunii Europene de-a lungul timpului , nu fac altceva decât să vină în sprijinul afirmațiilor Ministrului Francez al Afacerilot Externe al vremii , Robert Schuman , conform căruia: „ Europa nu se va realiza dintr-o data , și nici printr-o construcție de ansamblu : ea se va realiza prin relații concrete , care sa creeze întai o solodaritate de fapt . ”
Deși mă aflu într-o etapă introductivă a analizei , voi încerca să definesc procesul de europenizare drept o schimbare nașională cauzată de integrarea europeană. După cum spuneam si mai sus procesul de europenizare poate fi studiat ca o penetrare de către regulile , directivele și normele europene în diferitele sfere interne. Drept urmare a acestor acțiuni are loc și schimbarea și adaptarea statului-națiune la acest proces. Urmărind șirul lung al cercetărilor în domeniu , îl putem cita pe Radelli , care se referă la europenizare , ca la „ un proces de construcție , răspândire și instituționalizare a regulilor formale și informale , proeduri , paradigme politice, stiluri , metode de a face lucruri și de a mpărtăși credințe și norme care sunt mai întâi definite și consolidate în procesul de decizie al Uniunii Europene și apoi încorporate în logica discursului național , identității și structurii ”
Conceptul de europenizare se bucură de un larg interes mai ales odată cu studiul aprofundat al integrării europene. Dar problema care rămâne însă , o constituie diversitatea formelor acestui concept precum și a celor care oscilează în jurul acestuia. Astfel putem trata europenizarea ca apariție a unei noi forme de guvernare europeană , europenizarea ca și alăturare la Europa , în contextul extinderii Uniunii Europene sau europenizarea ca modernizare , dar lista poate continua și poate lua o amploare foarte mare. Raportându-ne la un caz concret , voi exemplifica cazul României care renunță la o parte din naționalismul său dacă putem spune așa , iar prețul platit odată cu integrarea la 1 ianuarie 2007 a fost acceptarea unui mecanism foarte strict de monitorizare și a unor condiții la capitolul Justiție și Afaceri Interne , și anume revizuirea celor două coduri , aliniindu-se astfel în anumite privințe cu legislația europeană. În acest fel din punctul meu de vedere avem de a face cu o trecere a identității naționale în plan secund , vorbind în același timp de o dezvoltare a unei identități europene îndeosebi la nivel juridic. În același timp , dacă e să ne raportăm la pierderea identității naționale în favoarea celei europene , istoricul german Harmut Kaelble remarcă faptul că la nivelul UE „ marile cotidiane și presa scrisă în general rămân naționale , nu există nici ziare europene nici posturi de radio , în ciuda aparențelor ( Europa 1 ) , nici adevărate televiziuni europene. (...) Societățile din toate tările rămân în cea mai mare parte naționale , iar formarea unei societăți civile europene este foarte anevoioasă ”. Așadar , avem de a face cu o minimă renunțare a atribuțiilor naționale în favoarea a ceea ce am putea numi la nivel european bunăstare și securitate. În aceeași ordine de idei Jaques Delors compara istoria construcției europene cu „ un fluviu lung și liniștit ” , afirmație care o susține pe cea a lui Robert Schuman.
„ Până acum, unul dintre obiectivele majore ale Uniunii a fost extinderea spre Est, integrarea noilor state fiind, în deosebi, la nivel geopolitic, economic şi juridic. Însă un proces de aprofundare şi reformă îşi face apariţia la orizont, neputând fi evitat deoarece devine necesar ca răspuns la noile schimbări. Totodată, acest proces e însoţit de o serie de frământări interne care aduc în discuţie raportul dintre identitate şi integrare şi necesitatea unei redefiniri a identităţii naţionale în contextul integrării. În fine, potrivit profesorului Grigore Georgiu, interpretările teoretice şi politice care vedeau în UE o construcţie ce va duce la dizolvarea naţiunilor şi a identităţilor culturale este astăzi depăşită. ”
Așadar am putea pune problema în termenii regăsirii identității naționale , având în vedere că identitatea este dinamica din spatele comportamentului social , setul de elemente care permite funcionarea mecanismelor de la nivelul unei comunități. Pornind de la faptul că în societatea contemporană , globalizarea și multiculturalismul ocupă un loc din ce în ce mai important pe agendele politice ale societăilor naționale , și cu atât mai mult la nivelul Uniunii Europene , care după cum spuneam încearcă să se manifeste ca o entitate , apare inevitabil întrebarea : „ pot cetățenii cu diverse identități să fie reprezentați ca egal , chiar dacă instituțiile publice , nu recunosc identitățile noastre particulare , ci numai interesele împărtășite in mod universal vizând libertățile civile si politice , veniturile , sănătatea , asigurările și educația ? ” Așadar , avem de a face cu o cultură a recunoașterii care presupune reciprocitatea recunoașterii prin înțelegerea și asumarea clivajelor , care ne vor conduce spre o cercetare corectă a ceea ce înseamnă regăsirea naționalismului. Avem de a face , dacă ne referim strict la cazul Uniunii Europene , cu o tolerare prin recunoașterea diferențelor de gen , religie , culoare , etnie sau oricare alt element care duce la disensiuni. Noua identitate națională se construiește pe fondul Globalizării , prin intermediul multiculturalismului , care ocupă un loc central în cazul dezbaterilor pe agenda politică europeană. „ Fără o radicală schimbare interioară a omenirii la scară mare și ridicarea acestora la un nivel superior de maturitate emoțională și conștiință spirituală , oricât de utopică ar părea posibilitatea unei asemenea dezvoltări , ea poate fi totuși singura noastră șansă ” . Putem vorbi în acest sens de o regăsire spirituală a divinității , prin înțelegerea legilor divine și aplicarea lor prin intermediul politicilor publice , la fel cum susine în articolul său Prof. Dr Anton Carpinschi. Tocmai această apropiere de divinitate ne aduce în punctul de a regăsi valorile pierdute ale identității naționale.
În momentul actual , putem vorbi atât de o regăsire a identității naționale , cât și de o continuă formare și transformare a unei identități europene care va sta mereu ca punct de reper la nivel european. Cu riscul de a mă repeta , doresc să subliniez faprul că , deși nu putem vorbi de o identitate europeană la nivel lingvistic și cultural , totuși o putem resimți la nivel naional , ca stat membru al Uniunii Europene , prin normele si prevederile impuse statelor odata cu aderarea la această structură. Această dezbatere va rămâne aprinsă mai ales din partea statelor precum Franța care nu vor putea renunța niciodată la această tradiție , numită și identitate națională care datează încă de la începutul secolului XIX. Cazul Franței este unui foarte delicat la nivelul Uniunii Europene , deoarece , Franța este locul în care „ s-a născut și s-a răspândit termenul de naționalism la nivel european ” fapt pentru care putem observa astăzi imensa influiență de care dă dovadă aceasta la nivelul Uniunii Europene.
Am pornit analiza de la sentimentul „ de asemănător ” menționat de Pierre Manent , în care observăm și în realitate nevoia de a întelege aproapele și de a-i fi solidar , am continuat cu „neomogenitatea ” Uniunii Europene evidențiată în studiul său de John Mccormick , și cu primele semne de apariție conturată a unei identități europene odată cu Trataul de la Maastricht. Pot concluziona că atât identitatea națională , cât și identitatea europeană , nu numai că se află în strânsă legătură , dar sunt în continuă schimbare din moment ce societatea se dezvoltă iar cererile populare sunt din ce în ce mai numeroase și mai complexe. Factori precum creșterea economică, rata șomajului , dezvoltarea regională , rolul bisericii în stat și multiculturalismul , devin conceptele operaționale de înțelegere și studiere a acestei noțiuni. Nevoia de cunoaștere și dezvoltare au adus societățile moderne în pragul renunțării la tradții în scopul realizării binelui comun , regăsit astăzi în Uniunea Europeană.