Cu ochii la proteste , cu gândul la poetul național Mihai Eminescu

Născut la Botoșani la 15 ian. 1850, Mihai Eminescu și-a trăit copilaria pană la vârsta de 8 ani în proximitatea Botoșanilor, în localitatea Ipotești, fiind apoi dat la acea varstă la o școală din Cernăuti avându-l ca profesor pe Aron Pumnul. Acesta din urmă îi dezvăluie poetului tainele limbii române și trezește în el spiritual naționalist. Iată deci, și o altă dimensiune fundamentală a operei lui Eminescu,o parte mai puțin cunoscută a activității lui, opera sa filozofică și politică, bună parte a acesteia fiind publicată pe parcursul carierei sale de ziarist.
Înainte de a merge la studii în străinatate, Mihai Eminescu a cunoscut toate provinciile românești. O curiozitate de copil inteligent și entuziast îl conducea spre cunoașterea problemelor de viața. Eminescu de copil cugeta asupra împrejurărilor nostre de viața, de copil își hotărăște atitudinea lui politică "Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş pân- în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d....Este în realitate nimic mai mult , nimic mai puţin, decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari . Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de - a rămânea în par- tea poporului istoric din care însumi fac parte şi în contra păturei superpuse de venetici".
Odată rupt de țărișoara lui, Eminescu merge la studii în Viena (1869-1872) unde își va dezvolta ființa sa morală el fiind un naționalist, tradiționalist și conservator. La adunări neaga cu vehemență cosmopolitismul și vom observa un Eminescu împotriva liberalilor germani, așa cum apoi avea să fie împotriva liberalilor din România. De la Viena va studia din 1872 pana în 1874 în Germania- Berlin având ca și convingeri : spiritul public la noi trebuie schimbat , aratandu-se în mod teoretic că nu există îndreptățiri pentru a primi instituții străine. Ca persoană publică, el a militat pentru unirea tuturor românilor, pentru moralitate și bun simț, criticând asupru corupții, lichelele, incompetenții și trădătorii din viața politică și nu numai.
Este evident că pentru mulți oameni din actuala “elita” politică sau culturală, contaminați de virusul “corectitudinii poltice” strigătul: “Cine-a indrăgit strainii/mânca-i-ar inima câinii”, al lui Eminescu nu sună tocmai bine!!!
Revenind în țară, Eminescu ocupă postul de revizor școlar și intră în contact nemijlocit cu cercul Junimei, adoptând ideile politice ale grupului junimist, care avea să se transforme
în partid conservator. Fiind dat afară va ocupa postul de redactor la foaia Curierul de Iași unde scrie numeroase pagini de critică dramatică, istorie națională, politică internă și externa. În octombrie 1877 va ajunge la București unde va ocupa postul de redactor al ziarului conservator Timpul unde are ocazia să-și dezvolte doctrina conservatoare.


Eminescu – gânditorul politic

In Octombrie 1877, Eminescu vine la Bucureşti, ca redactor al ziarului conservator Timpul , la care muncete timp de şase ani, expunându – şi părerile sale şi desvoltând doctrina conservatoare. Aici, putem deduce că nu a ajuns doar datorită talentului său de scriitor ci şi din nevoia conservatorilor de a concura în faţa publicului cu ziarele liberale, văzând în Eminescu redactorul perfect pentru dispute de ordin politic.
Partidul Conservator a trebuit să-şi fixeze o menire reală în România de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. Alături de Partidul Naţional Liberal, conservatorii trebuiau să constituie un instrument al modernizării ţării. Mihai Eminescu, marele nostru poet, a fost prin formaţie un tradiţionalist, un conservator. Format în mediul junimist, va publica numeroase articole în ziarele conservatoare şi va intra în polemică cu autorii din ziarele de nuanţă liberală. Referindu-se la momentul constituirii grupărilor politice din România, Mihai Eminescu preciza că de un partid “conservator”, ca şi şi de unul “roşu” nu se poate vorbi în România decât după 1859. Până atunci, fuseseră idei conservatoarea, idei progresiste, idei revoluţionare şi oameni care le reprezentaseră mai mult sau mai puţin .
Aceste idei au început să se grupeze şi să se disciplineze numai după ce convenţia de la 1858 a admis, cel puţin în teorie, ca guvernele să reprezinte majoritatea ţării legale şi a invitat diferitele idei de a se formula pentru lupta legală şi diferitele personalităţi a se grupa în partide. Eminescu susţinea că înaintea implementării unui sistem constituţional nu au fost partide politice în România. Au fost idei politice, au existat fără îndoială şi grupări politice, dar nu şi partide. Pentru el, un partid politic era o grupare a unui oarecare număr de oameni politici făcând parte dintr-o adunare legiuitoare care se conduce de aceleaşi idei şi care caută a obţine majoritatea şi în numele acelei majorităţi pune în practică teoriile politice . Astfel, pentru a exista un partid politic trebuie să existe, automat, şi un parlament şi admiţând principiul reprezentativ, majoritatea din adunarea legiuitoare are dreptul să indice Coroanei pe şefii săi pentru a forma guvernul constituţional. Eminescu exprima mai mult sau mai puţin o concepţie comună a epocii: partidul apărea ca un element anexă al regimul constituţional, ca o creaţie a acestuia şi nu ca un element el însuşi creator .
Conservatorii, care doreau în epocă o medernizare treptată, îi păreau lui Eminescu mai ancoraţi în realităţile timpului. Ideile lor încercau să păstreze şi să cultive tradiţia. Precum gazetarul Eminescu, liderii conservatori se declarau împotriva cosmopolitismului. Astfel, îl găsim şi pe Eminescu rezervat, undeori chiar ostil faţă de valorile occidentale. El visa la o civilizaţie românească pură, neatinsă de relele strine şi cu atât mai puţin de prezenţa efectivă a străinilor .
Totuşi, ştim că ideile despre progresul lent şi măsurat, au fost preluate în epocă de la marii porprietari de pământuri, proveniţi din familiile boiereşti, cărora nu le convenea pierderea influenţei economice şi apoi nuanţate de liderii conservatorilor. Ori nu putem imputa lui Eminescu o asemenea gândire. Tocmai din gândirea sa naţionalistă şi din dragostea sa pentru ţăranul român, din cauza respingerii factorilor externi, ajunge să dispreţuiască foarte mult evreii şi grecii, pe care îi considera popoare neproductive, care trăiau exclusiv din comerţ. Pentru Eminescu productivi erau ţăranii, meşteşugarii, dar nu negustorii, cârciumarii, cămătarii, care trăiau exclusiv pe spinarea celorlalţi. Eminescu este un apărător al vechilor stări de lucruri, al armoniei sociale pe care o admira în trecutul Principatelor Române, dar pe care o considera fărâmiţată în epoca sa. De aici ar putea pleca şi acuzaţiile de antisemitism aduse lui Eminescu, el acceptându-i pe evrei doar în eventualitatea adaptării lor la societatea românească.
Un interes al patriei pentru rîntregire a neamului, pentru tot ceea ce putea să însemne frate român, putem considera că a venit tot de la Eminescu, pentru că el a fost cel dintâi ce a dorit mai mult ca nimeni unirea cu toţi românii din afara graniţelor. Poate nimeni nu a abordat mai bine problemele aromânilor decât Eminescu. Ziaristul Eminescu a fost competent şi informat în ceea ce îi priveşte pe aceştia şi a încercat să ofere soluţii pentru a-i ajuta. Ascris numeroase articole în care a criticat procesul de deznaţionalizare la care erau supuşi aromânii de către biserica grecească .
Autorităţile Vechiului Regat subvenţionau învăţământul şi cultul aromânilor, dar sprijinul acesta nu putea să oprească porcesul de deznaţionalizare.
Pe lângă situaţia aromânilor, Eminescu a fost foarte interesat şi de românii din Transilvania, care, ortodocşi fiind, se vedeau sub stăpânire Catolică, intrând într-un proces de deznaţionalizare.
În concluzie, Mihai Eminescu nu a fost doar un scriitor naţionalist şi conservator, ci şi un simbol al acestei ţări. Scrierile sale au format apoi obiectul unor discuţii perpetue pe plan social, cultural şi politic. Pe drept, a devenit un mit, deşi multe din ideiile sale erau contestate.