Identitatea națională în cadrul Uniunii Europene devine o dezbatere din ce în ce mai intens mediatizată în spațiul european , acum mai mult ca niciodată de la înființarea CECO , actuala UE. Necisitatea analizării noii identități europene este cu ctât mai mare cu cât Uniunea Europeană se manifestă ca un intreg la nivel european , ca o entitate care are atât rol interguvernamental cât si suprastatal , de aceea trebuie delimitat clar cât de mult aceasta înstituție intervine asupra naționalismului și a statului-națiune. În celebra sa lucrare „ Rațiunea națiunilor ” Pierre Manent afirmă că : „ În zilele noastre , suntem cu toții , cel puțin în Europa , mânați de ideea – care e și un sentiment , și chiar o pasiune – potrivit căreia oamenirea se îndreaptă catre necesara sa unificare „ sentimentul asemănătorului ” în care Tocqueville vedea afectul principal al omului tipic democrațiilor , a devenit pasiunea asemănarii (...) Ni se cere să îl vedem pe celălalt ca pe același ” Tocmai acest lucru îmi propun să analizez prin acest articol , și anume prin ce se formează identitatea Europeană și mai ales dacă ea exista ca atare , pentru că după cum bine știm există păreri pro și contra acestei idei.
De asemeni putem vorbi de o identitate europeană în formare încă din timpul coloniilor Marii Britanii , însă voi încerca să fac abstracție de acest lucru , încercând să analizez doar evoluția naționalismelor , dar mai mult decât atât , formarea după cum spuneam a unei identități europene. Gândindu-ne la un argument negativ în acest sens potrivit căruia ” puține dintre statele membre ale UE sunt omogene din punct de vedere cultural și nu există o rasă europeană și nu numai că nu există o cultură dominantă , dar majoritatea europenilor se înfioară pe bună dreptate la gândul că identitățile lor separate ar putea fi subordonate unui fel de eurocultură omogenizată” putem afirma fără să greșim că din punct de vedere teoretic identitatea europeană suferă la capitolul omogenitate culturală ceea ce aduce în discuție o anumită impunere a acesteia. Tot în aceeași lucrare Pierre Manent afirmă că „ ne refugiem într-o idee confuză a unității umane, o unintate iminentă care ar urma să rezolve , datorită unei necesități interne , problema ordinii umane pe care nu mai știm cum s-o formulăm. ”
Totuși trebuie să recunoaștem faptul că Uniunea Europeană ne oferă alt cadru de înțelegere al identității europene decât cel înteles de cadrul statului-naține , și anume acela conform căruia ” europenizarea în discursul modern se referă la instituirea unei comunități europene ca și entitate suprastatală. ” Se referă mai mult la formarea unei identități prin intermediul unei entități care să controleze statele membre , nu prin tradiție și cultură comună , ci prin intermediul legilor și al deciziilor luate la nivel colectiv. Consider că se cuvine să vorbim de o așa zisă europenizare odată cu tratatul de la Maastricht și schimbarea denumirii Comunității Europene în Uniunea Europeană , cât și valurile de extindere care au avut loc în 2004 și respectiv 2007. Acesta este un punct bun de delimitare a formării identității europene deoarece : „ Tratatul de la Maastricht introduce cetățenia europeană , care se adaugă cetățeniei naționale , fără să o înlociuască (...) , introduce principiul de subsidiaritate , potrivit căruia deciziile trebuiesc să fie luate la nivelul cel mai apropiat de cetățean ” Astfel găsim un oarecare punct de plecare al formării unei identități comune , reflectate prin reguli și legi comune. Numeroasele tratate realizate la nivelul Uniunii Europene de-a lungul timpului , nu fac altceva decât să vină în sprijinul afirmațiilor Ministrului Francez al Afacerilot Externe al vremii , Robert Schuman , conform căruia: „ Europa nu se va realiza dintr-o data , și nici printr-o construcție de ansamblu : ea se va realiza prin relații concrete , care sa creeze întai o solodaritate de fapt . ”
Deși mă aflu într-o etapă introductivă a analizei , voi încerca să definesc procesul de europenizare drept o schimbare nașională cauzată de integrarea europeană. După cum spuneam si mai sus procesul de europenizare poate fi studiat ca o penetrare de către regulile , directivele și normele europene în diferitele sfere interne. Drept urmare a acestor acțiuni are loc și schimbarea și adaptarea statului-națiune la acest proces. Urmărind șirul lung al cercetărilor în domeniu , îl putem cita pe Radelli , care se referă la europenizare , ca la „ un proces de construcție , răspândire și instituționalizare a regulilor formale și informale , proeduri , paradigme politice, stiluri , metode de a face lucruri și de a mpărtăși credințe și norme care sunt mai întâi definite și consolidate în procesul de decizie al Uniunii Europene și apoi încorporate în logica discursului național , identității și structurii ”
Conceptul de europenizare se bucură de un larg interes mai ales odată cu studiul aprofundat al integrării europene. Dar problema care rămâne însă , o constituie diversitatea formelor acestui concept precum și a celor care oscilează în jurul acestuia. Astfel putem trata europenizarea ca apariție a unei noi forme de guvernare europeană , europenizarea ca și alăturare la Europa , în contextul extinderii Uniunii Europene sau europenizarea ca modernizare , dar lista poate continua și poate lua o amploare foarte mare. Raportându-ne la un caz concret , voi exemplifica cazul României care renunță la o parte din naționalismul său dacă putem spune așa , iar prețul platit odată cu integrarea la 1 ianuarie 2007 a fost acceptarea unui mecanism foarte strict de monitorizare și a unor condiții la capitolul Justiție și Afaceri Interne , și anume revizuirea celor două coduri , aliniindu-se astfel în anumite privințe cu legislația europeană. În acest fel din punctul meu de vedere avem de a face cu o trecere a identității naționale în plan secund , vorbind în același timp de o dezvoltare a unei identități europene îndeosebi la nivel juridic. În același timp , dacă e să ne raportăm la pierderea identității naționale în favoarea celei europene , istoricul german Harmut Kaelble remarcă faptul că la nivelul UE „ marile cotidiane și presa scrisă în general rămân naționale , nu există nici ziare europene nici posturi de radio , în ciuda aparențelor ( Europa 1 ) , nici adevărate televiziuni europene. (...) Societățile din toate tările rămân în cea mai mare parte naționale , iar formarea unei societăți civile europene este foarte anevoioasă ”. Așadar , avem de a face cu o minimă renunțare a atribuțiilor naționale în favoarea a ceea ce am putea numi la nivel european bunăstare și securitate. În aceeași ordine de idei Jaques Delors compara istoria construcției europene cu „ un fluviu lung și liniștit ” , afirmație care o susține pe cea a lui Robert Schuman.
„ Până acum, unul dintre obiectivele majore ale Uniunii a fost extinderea spre Est, integrarea noilor state fiind, în deosebi, la nivel geopolitic, economic şi juridic. Însă un proces de aprofundare şi reformă îşi face apariţia la orizont, neputând fi evitat deoarece devine necesar ca răspuns la noile schimbări. Totodată, acest proces e însoţit de o serie de frământări interne care aduc în discuţie raportul dintre identitate şi integrare şi necesitatea unei redefiniri a identităţii naţionale în contextul integrării. În fine, potrivit profesorului Grigore Georgiu, interpretările teoretice şi politice care vedeau în UE o construcţie ce va duce la dizolvarea naţiunilor şi a identităţilor culturale este astăzi depăşită. ”
Așadar am putea pune problema în termenii regăsirii identității naționale , având în vedere că identitatea este dinamica din spatele comportamentului social , setul de elemente care permite funcionarea mecanismelor de la nivelul unei comunități. Pornind de la faptul că în societatea contemporană , globalizarea și multiculturalismul ocupă un loc din ce în ce mai important pe agendele politice ale societăilor naționale , și cu atât mai mult la nivelul Uniunii Europene , care după cum spuneam încearcă să se manifeste ca o entitate , apare inevitabil întrebarea : „ pot cetățenii cu diverse identități să fie reprezentați ca egal , chiar dacă instituțiile publice , nu recunosc identitățile noastre particulare , ci numai interesele împărtășite in mod universal vizând libertățile civile si politice , veniturile , sănătatea , asigurările și educația ? ” Așadar , avem de a face cu o cultură a recunoașterii care presupune reciprocitatea recunoașterii prin înțelegerea și asumarea clivajelor , care ne vor conduce spre o cercetare corectă a ceea ce înseamnă regăsirea naționalismului. Avem de a face , dacă ne referim strict la cazul Uniunii Europene , cu o tolerare prin recunoașterea diferențelor de gen , religie , culoare , etnie sau oricare alt element care duce la disensiuni. Noua identitate națională se construiește pe fondul Globalizării , prin intermediul multiculturalismului , care ocupă un loc central în cazul dezbaterilor pe agenda politică europeană. „ Fără o radicală schimbare interioară a omenirii la scară mare și ridicarea acestora la un nivel superior de maturitate emoțională și conștiință spirituală , oricât de utopică ar părea posibilitatea unei asemenea dezvoltări , ea poate fi totuși singura noastră șansă ” . Putem vorbi în acest sens de o regăsire spirituală a divinității , prin înțelegerea legilor divine și aplicarea lor prin intermediul politicilor publice , la fel cum susine în articolul său Prof. Dr Anton Carpinschi. Tocmai această apropiere de divinitate ne aduce în punctul de a regăsi valorile pierdute ale identității naționale.
În momentul actual , putem vorbi atât de o regăsire a identității naționale , cât și de o continuă formare și transformare a unei identități europene care va sta mereu ca punct de reper la nivel european. Cu riscul de a mă repeta , doresc să subliniez faprul că , deși nu putem vorbi de o identitate europeană la nivel lingvistic și cultural , totuși o putem resimți la nivel naional , ca stat membru al Uniunii Europene , prin normele si prevederile impuse statelor odata cu aderarea la această structură. Această dezbatere va rămâne aprinsă mai ales din partea statelor precum Franța care nu vor putea renunța niciodată la această tradiție , numită și identitate națională care datează încă de la începutul secolului XIX. Cazul Franței este unui foarte delicat la nivelul Uniunii Europene , deoarece , Franța este locul în care „ s-a născut și s-a răspândit termenul de naționalism la nivel european ” fapt pentru care putem observa astăzi imensa influiență de care dă dovadă aceasta la nivelul Uniunii Europene.
Am pornit analiza de la sentimentul „ de asemănător ” menționat de Pierre Manent , în care observăm și în realitate nevoia de a întelege aproapele și de a-i fi solidar , am continuat cu „neomogenitatea ” Uniunii Europene evidențiată în studiul său de John Mccormick , și cu primele semne de apariție conturată a unei identități europene odată cu Trataul de la Maastricht. Pot concluziona că atât identitatea națională , cât și identitatea europeană , nu numai că se află în strânsă legătură , dar sunt în continuă schimbare din moment ce societatea se dezvoltă iar cererile populare sunt din ce în ce mai numeroase și mai complexe. Factori precum creșterea economică, rata șomajului , dezvoltarea regională , rolul bisericii în stat și multiculturalismul , devin conceptele operaționale de înțelegere și studiere a acestei noțiuni. Nevoia de cunoaștere și dezvoltare au adus societățile moderne în pragul renunțării la tradții în scopul realizării binelui comun , regăsit astăzi în Uniunea Europeană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu